Cum trebuie fiii luminii să se raporteze la acuzaţii (1)

Căci fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii. (Luca 16:8f)
Dintru-nceput vreau să precizez că nu sunt un fan al pastorului Ioan Pustan. Acest fapt se poate observa din articolele pe care le-am scris la momentul în care a păcătuit închinându-se la icoane.
(https://ioanjoldes.wordpress.com/2011/11/30/adevarul-servit-impreuna-cu-otrava/)
(https://ioanjoldes.wordpress.com/2011/12/02/incercarea-de-a-minimaliza-raul/)
(https://ioanjoldes.wordpress.com/2012/03/17/cat-de-mult-le-plac-unor-penticostali-gogosile-calde-1/?relatedposts_exclude=502)
(https://ioanjoldes.wordpress.com/2013/07/14/brie-pustan-si-inchinarea-la-icoane/)
Consider şi la acest moment că, în ceea ce îl priveşte pe acesta, nu a rezolvat cazul. Eu nu am văzut nici o înregistrare (aşa cum am văzut în cazul idolatriei) sau o ieşire publică a acestuia în care să spună că a păcătuit. Aşa că încă aştept.
Dar în ceea ce priveşte acuzaţiile care îi sunt aduse în aceste zile doresc să prezint câteva învăţături biblice urmate de concluzii personale în legătură cu procedura ce trebuie urmată în astfel de cazuri.
Astfel de acuzaţii pot fi aduse oricărei persoane sau oricăriu slujitor. De aceea, oamenii, în mod general, şi credincioşii biblici, în mod special, nu trebuie să fie lesne crezători. (Proverbe 14:15, Roamani 16:18)
Doresc să analizez acest aspect al acuzaţiilor şi procedura de urmat din două perspective: cea biblică şi cea legală, valabilă în sistemele de drept moderne.
Biblia ne arată şi în Vechiul Testament şi în Noul Testament că oamenii greşesc, că păcătuiesc şi astfel devin vinovaţi. Însă tot Biblia ne învaţă procedura de urmat atunci când există o acuzaţie pentru a fi siguri, la rândul nostru, că nu greşim condamnând un nevinovat sau necondamnând un vinovat ori condamnându-l la o pedeapsă nepotrivită cu vinovăţia acestuia.
Un prim principiu pe care îl găsim în Sfânta Scriptură, principiu care se regăseşte şi în legislaţiile moderne, este cel al prezumţiei de nevinovăţie. Potrivit acestuia, fiecare om trebuie considerat nevinovat până când acuzatorii lui aduc dovezi clare şi suficiente care să-i probeze vinovăţia iar în baza probelor administrate în judecată, instanţa competentă îl declară vinovat.
Contrar acestui principiu, există celălat principiu al prezumţiei de vinovăţie, în care acuzatului fiindu-i aduse acuzaţiile, acesta este în situaţia dificilă de a-şi proba nevinovăţia. Acest din urmă principiu este specific procedurii inchizitoriale. Inchizitorii aduceau acuzaţiile unei persoane, iar aceasta trebuia să-şi dovedească nevinovăţia. În multe cazuri însă mureau nevinovaţi în urma aplicării acestei proceduri.
Astăzi în instanţele din ţara noastră există cazuri de acest fel. Judecătorii, care trebuie să emită sentinţe în baza probelor administrate la dosar, îşi dau seama că o anumită parte are dreptate, dar pentru că nu ştie să îşi apere dreptul, pierde procesul.
Voi prezenta în continuare doar patru pasaje biblice (ele fiind mult mai numeroase) care arată procedura ce trebuie urmată în cazul apariţiei unor acuzaţii la adresa unei persoane sau a unui slujitor.
Exodul 23:1 şi 7.Să nu răspândeşti zvonuri neadevărate… Fereşte-te de o învinuire nedreaptă şi să nu omori pe cel nevinovat şi pe cel drept; căci nu voi ierta pe cel vinovat. Aici se vorbeşte despre zvonuri neadevărate, adică acuzaţii nedovedite, neprobate şi de învinuire nedreaptă, adică învinuire neprobată, nedovedită. Un credincios aparţinător poporului lui Dumnezeu nu ar trebuie să lanseze aşa ceva. Este un păcat!
Deuteronomul 17:2-7. Se va găsi poate în mijlocul tău, într-una din cetăţile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău un bărbat sau o femeie care să facă ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului tău, şi care să calce legământul Lui; care să meargă după alţi dumnezei ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, după soare, lună sau toată oştirea cerurilor, aşa cum eu n-am poruncit. De îndată ce vei lua cunoştinţă şi vei afla lucrul acesta, să faci cercetări amănunţite. Dacă lucrul este adevărat, dacă faptul este întemeiat, dacă urâciunea aceasta a fost săvârşită în Israel, atunci să aduci la porţile cetăţii tale pe bărbatul sau femeia care va fi vinovat de această faptă rea şi să ucizi cu pietre sau să pedepseşti cu moartea pe bărbatul acela sau pe femeia aceea. Cel vinovat de moarte să fie omorât pe mărturia a doi sau trei martori; să nu fie omorât pe mărturia unui singur martor. Întâi mâna martorilor să se ridice asupra lui ca să-l omoare, şi apoi mâna întregului popor. Să scoţi astfel răul din mijlocul tău. Acest pasaj biblic vorbeşte despre: v.4 cercetări amănunţite adică asigurarea că faptul este adevărat, întemeiat– adică este nevoie ca vinovăţia să fie probată, dovedită! Cu alte cuvinte, fără probe orice acuzaţie poate fi senzaţională, poate produce sentimente puternice, poate fi spusă ca şi cum ar fi adevărată, dar nu are nici o valoare! Acest fapt reiese clar din procedura de urmat prezentată în Vechiul Testament.
Luca 1:1-4. După ce am făcut cercetări cu deamăruntul asupra acestor lucruri de la obârşia lor– ne arată că procedura Bisericii Creştine din primul veac cu privire la orice enunţ era să se asigure că era potrivit cu adevărul. De fapt ei acţionau exact cum Dumnezeu descoperise în Vechiul Testament- orice afirmaţie trebuie verificată.
2 Corinteni 13:1. Vin la voi pentru a treia oară. „Orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.” Orice vorbă –să fie probată. Unul din mijloace a fost şi încă este proba testimonială. La fel, fără probe, afirmaţiile sunt doar… afirmaţii!
În toată acestă discuţie mai apare încă un factor şi anume: cine are competenţa de a se pronunţa asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei spirituale a unei persoane? Nu insist cu argumentaţia, dar din Biblie putem înţelege clar că există un dublu răspuns: Dumnezeu şi oamenii rânduiţi în aceste poziţii.
În cazul acuzaţiilor aduse pastorului Pustan Ioan, dar şi în cazul oricărei persoane acuzate, consider că potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi trebuie aplicate următoarele principii:
1. principiul prezumţiei de nevinovăţie;
2. principiul necesităţii dovedirii, probării acuzaţiilor de către cei ce le emit;
3. principiul pronunţării unei hotărâri de către cei ce au competenţă.
Dacă nu vom ţine cont de aceste principii oricine poate acuza pe oricine, oricine poate judeca pe oricine şi nimeni, în afară de Satan, nu va avea de câştigat.
Dacă timpul îmi va permite, săptămâna viitoare voi reveni cu o analiză din punct de vedere al dreptului procesual penal.